CONDUITA_Privind_in_trecut_cu_suferintaFiecare dintre noi are printre cunostintele lui cel putin o persoana care isi deplange permanent soarta. O viata nefericita, o casnicie distrusa! La inceput le ascultam cu atentie,  le compatimim si la sfatuim sa uite trecutul si sa isi cladeasca o viata noua, pentru ca par a avea resursele si forata necesara. Cu timpul observam ca aceste persoane par a nu face nimic pentru a-si schimba soarta nefericita, dimpotriva gasesc noi motive pentru a se plange de viata lor, ceea ce ii face pe cei din jurul lor sa le asculte cu greutate si sa le consoleze cu expresii stereotipe.

Acest gen de persoane se mentin cu incapatanare in situatia de a privi inapoi, toate incercarile celor din jur de a le orienta catre o viata active esuand. Ele au descoperit secretul savurarii suferintei, placerea de a juca rolul tragic atribuit, doar temporar, de viata si de care se agata cu toata forta. Chiar daca suna paradoxal, este posibil ca aceste persoane sa fie nefericite daca cineva sau ceva le-ar lipsi de nefericirea lor.

Cu totii avem propriile dezamagiri, esecuri sau infrangeri. Insa, pentru a ne fi bine, trebuie sa facem pace cu trecutul, debarasandu-ne de povara amintirilor si dezamagirilor.

Nu doar nefericirea din trecut este periculoasa, ci si amintirea zilelor minunate de odinioara, care nu se mai intorc niciodata, dar par a fi permanent pe buzele unora. Sunt persoane care par a nu putea sa-si uite copilaria fericita, lipsa de armonie de mai tarziu devenind prea dureroasa si trezind o nostalgie fata de copilarie care nu poate fi satisfacuta decat prin visuri sterile.

Niciodata nu este prea tarziu! Viata se termina doar daca noi credem asta. Sa iertam sis a uitam. Intelepciunea vietii se poate masura si prin modul in care uitam. Cum spune Wilhem Stekel, “fiecare zi isi traieste propria viata si ne pregateste pentru viitor… Doar in anumite ocazii putem sa ne indreptam privirea inapoi, sa cercetam calea pe care am parcurs-o sis a ne concentram din nou privirea asupra reperelor memoriei”.